Prima mea Luminație

Cu riscul de a-i supăra pe ”consătenii” mei munteni, susțin că sudicii sunt cei mai ”păgâni” (termen folosit ca licență poetică, să ne-nțelegem!) dintre români. Așa că nu mică-mi fu mirarea când, aflată în vizită la rudele mele brașovene, aud pentru prima oară de luminație, o tradiție aferentă nopții de 1 spre 2 noiembrie. De fapt, în calendarul liturgic al Bisericii Romano-Catolice, ziua de 1 noiembrie este consacrată tuturor sfinților, iar cea de 2 noiembrie tuturor morților. Luminația se petrece după lăsarea întunericului, deoarece ziua liturgică începe din momentul în care apune soarele în ziua precedentă. Am vrut să văd cu ochii mei cum se desfășoară acest ritual, așa că am mers cu rudele mele la unul din cimitirele din Brașov, cimitir mai aglomerat ca niciodată, căci fiecare mormânt era ”vizitat” de oamenii cărora cei dispăruți le-au fost dragi și care, în semn de respect și dor, le împodobesc mormintele, în prealabil curățate, cu flori și lumânări. Nu mi-a fost niciodată frică de cimitire, iar cu ocazia luminației mi-a fost chiar drag să mă aflu printre mormintele ”însuflețite” de lumină. Și mi-a fost mai clar ca niciodată de ce germanii denumesc cimitirul ca pe o grădină a păcii ( der Friedhof). Cât despre simbolistică, unii teologi susțin că flacăra este cea mai puțin imperfectă dintre reprezentările lui Dumnezeu, însă eu zic că lumânările ar trebui să ne amintească atât de strălucirea vieții, cât și de perenitatea ei. Dar să ne întoarcem la cele lumești, căci seara s-a încheiat cu o masă copioasă, iar ca desert mi s-a servit o prăjitură specifică acestei sărbători, cel puțin în zona Brașovului, numită ”cuib de viespi”! Pentru cei interesați, dețin rețeta! Iar pentru tot ce am arătat mai sus, inclusiv pentru rețetă, mulțumesc ”clanului” Dumitrescu! :D